Îmi aminteam de o poză cu mama după ce și-a fracturat șoldul drept și stătea sprijinită în cadru, la fereastră și se uita pe geam…
Poza aia m-a marcat mult timp și nu m-am gândit că voi ajunge și eu în această postură și încă la o vârstă tânără (la 56 de ani mă consider un adult tânăr).
Însă când trebuie să se întâmple și Universul să-ți tragă un șut în cur că tu nu-ți înveți lecția, nu se dă înapoi și se întâmplă. Și așa cum îi șade bine unei persoane care abordează holistic ființa umană, m-am întrebat care sunt cauzele psiho-emoționale ale fracturii / traumatismului pe care l-am suferit la aripa iliaco-sacrală dreaptă, care aparține de drăguța mea zodie, Săgetător.
Știu și cred că boala este o atenționare că încălcăm armonia (deși mie îmi place mai mult să spun că ieșim din echilibru) și ne arată și modul în care o facem în funcție de locul unde se manifestă. Cu asta se ocupă psihosomatica. Și deși medicina și psihologia au ajuns la un consens în privința psihosomaticii, știu că încă sunt persoane care și-n ziua de azi se uită chiorâș când aud așa ceva, dar asta e alegerea fiecăruia.
Boala pe care o avem ne reprezintă, este consecința faptelor noastre (îndepărtarea de propria ființă sau de esența noastră) și ne arată „greșelile” (credințele și convingerile limitative care nu ne mai servesc acum) pe care le facem, ne pune față în față cu noi înșine. Iar tratamentul, pe lângă cel prescris de medic, constă și în identificarea și clarificarea acelor „greșeli” (credințe, convingeri limitative) și schimbarea lor cu unele noi care să ne servească scopului nostru prezent.
Așa încât am purces și eu la drum să văd care mi-e lecția, la ce mă obligă fractura și ce beneficii îmi aduce? În primul rând îmi aduce o pauză . Să stau pe loc, să reflectez.
În „Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor” de Jaques Martel am găsit ceva legat de zona sacrală și anume conflict cu sacrul /Divinul (dacă mi-am concentrat atenția pe aspectele fizice , în detrimentul celor spirituale) sau în relația părinte-copil”. Conflicte cu spiritul nu știu să am, dimpotrivă, am căutat de-a lungul vieții să-l găsesc pe Dumnezeu în interiorul meu, am fost și sunt conștientă că e datoria mea față de mine să mă cresc în interior, să-mi procesez traumele și să mă simt bine în și cu viața mea.
Tot de la nenea Martel, citire: „pentru că mă opun prea mult și sunt prea nerăbdătoare față de mine însămi și față de ceilalți, oasele mele nu mai suportă și se fracturează. Fractura îmi semnalează că nu mai pot continua astfel și este nevoie de o schimbare”. Da. Ba, aș zice că mai am tendința uneori de a fi chiar impulsivă, nu doar nerăbdătoare. Îmi tot repet că totul se face cu răbdare și-n ritmul lui, că nimic în viață nu se transformă peste noapte, am apăsat butonul și gata s-a produs transformarea. Dar de la conștientizare la schimbare / transformare mai e de lucru. Conștientizarea nu înseamnă schimbare / transformare. Conștientizarea este doar primul pas din cei trei care duc la schimbare / transformare.
Întrebare întrebătoare:
„De ce sunt atât de severă cu mine încât să ajung să-mi fracturez un os”… (sau aș zice eu, de ce continui să mă biciuiesc, când știu că ar trebui să fiu blândă cu mine? Știu, am conștientizat de mult asta, pentru că nu am știut cum altfel s-o fac, am continuat ce mi s-a aplicat în copilărie, nu biciul, ci centura de pionieri.. și am mers așa, inconștient, pe pilot automat.
Și conștientizarea asta se leagă fain cu „apoi o fractură poate fi un avertisment legat de ideea că trebuie să mă separ de trecutul meu, să devin flexibilă pentru a evita un stres inutil și pentru a trece la o altă etapă din evoluția mea. Se impune o ruptură și o reevaluare. Poate fi vorba despre o relație pe plan afectiv sau profesional sau despre o ideologie, de un mod de a face lucrurile sau de a gândi care nu-mi mai convine”. Da, exact, asta vreau și eu…
Apoi, „obligațiile mele față de mine însămi sau față de societate mă determină să cer o anumită perfecțiune, în așa fel încât devin rigidă?” O, da, mă regăsesc în perfecționism și rigiditate, care vin de la rănile emoționale din copilărie.
Mi s-a părut interesantă și abordarea lui Michel Odoule în cartea sa „Ghidul complet al durerilor” :
„Traumatismele se manifestă în partea Yang, sunt active, acționează la nivelul energiilor defensive care circula la suprafața corpului, iar oasele pe lângă structura internă, mai reprezintă și credințele despre viață, arhetipurile cele mai profunde, care sunt inconștiente și pe care ne sprijinim zilnic, inconștient și permanent în decursul vieții. Iar picioarele ne permit mișcarea și-n spațiul relațional, relațiile noastre cu ceilalți sau cu lumea.
Care este baza convingerilor mele profunde? Oare ce amintire emoțională profundă dădea să tâșnească la suprafață, ce nu puteam să exprim, să recunosc, să admit?
Fractura = spartură, ruptură
La ce schimbare de comportament, de convingeri sau de direcție eram în curs de a rezista? Fabula stejarului și a trestiei mă poate ajuta să reflectez asupra acestui subiect.”
Michel Odoule spune că partea dreaptă reprezintă relația cu masculinitatea (interioară și exterioară, cu autoritatea) până înainte de naștere, după naștere se inversează și ține de feminin. Și la fel pentru partea stângă, până la naștere e partea feminină, după naștere e partea masculină.
De mică, relația mea cu autoritatea a fost dureroasă, una prin lipsă, iar cealaltă prin agresivitate. Înclin să-i dau dreptate lui Michel Odoule cu partea masculină și feminină. Și ca să revin, în ultimul an jumate am lucrat pe vindecarea relației cu mama (și continui).
Știam că tre’ să renunț la niște atașamente de idei / concepții, de informații și de cărți (Săgetătorul), să-mi dau cumva un reset, însă eram prea încleștată să mă vindec emoțional.. Și eram conștientă că pe de-o parte mă simțeam limitată, pe de altă parte prea împrăștiată… oricât de mult am încercat să ies din Matrix, să mă adun și simplific…
M-am gândit la rigiditatea mea mentală și că a trebuit să am o fractură ca să intre un suflu nou în circuitul meu închis, foarte bine păzit și controlat.
Mi-am propus să mă bucur mai mult, să mă uit la mine, să mă observ mai atentă, să devin mai flexibilă renunțând la acea rigurozitate care mă ținea ocupată cu „evoluția” (am pus ghilimele deoarece cuvântul evoluție mi se pare acum atât de rigid).
Știu că tre’ să mă așez pe alte baze, să fiu singura autoritate și putere în viața mea, să nu mai las trecutul să-mi influențeze prezentul, să mă focusez pe ceea ce simt în interior și lucrez la asta. Oricum rezistența mea la schimbare e tare „rezistentă” și mi-am dat seama că pentru a ieși de aici am nevoie de un alt mindset…
M-am străduit în acest răstimp să învăț să fiu mai bândă cu mine, să-mi vorbesc cu empatie, să nu mai trag de mine să-mi fac toate target-urile stabilite dacă am văzut că nu sunt în stare să le fac pe toate și să o iau mai încet cu mai puține.
O chestie interesantă pe care am conștientizat-o recent a fost că mi-am dat seama că foloseam cuvintele „mi se rupe” și / sau „mi se fâlfâie”, în loc să zic „nu mă interesează” sau „nu e treaba mea”… Și „cum la început a fost cuvântul și era Dumnezeu”, iaca mi s-a rupt și nu mi s-a mai fâlfâit.. Știu că asta pare cam trasă de păr, dar prea s-a potrivit.. și faptul că a ieșit la suprafață, nu a ieșit degeaba.
Am fost și sunt recunoscătoare că nu a fost ceva mai grav, am învățat că nu toți oamenii sunt făcuți pentru schi, am încercat, sunt bucuroasă că mi-am făcut damblaua, chiar dacă a ieșit cum a ieșit și momentan nu știu dacă o să mă mai bag vreodată… cel puțin mi l-am scos din cap.
Cât de greu a fost să învăț să merg din nou? Mă gândeam că după o lună de zăcut în casă o să merg normal, nu mă gândeam că o să fie atât de greu. Am început cu coborât scările și stat pe bancă în fața blocului, apoi cu câțiva pași în jurul blocului, pași pe care-i creșteam constant.. după care mă aruncam în pat că mă lua cu oboseală, frisoane și-mi tremurau picioarele. Nu mă gândeam că recuperarea după fractură o să fie mai grea (ba mi-au zis unii că recuperarea e mai grea decât fractura). Credeam că o să fiu din nou Speedy Gonzales.
Mi-am dat seama ce miracol trăiesc prin faptul că am început să merg, cu pași mici și mă gândeam într-una din primele și scurtele plimbări de început, cum niciodată nu am apreciat faptul că pot să merg. O fac de acum. Mulțumesc, Doamne!!!
Chiar dacă recuperarea mea încă nu s-a terminat, ce a fost mai greu a trecut.
Cu recunoștință pentru darul vieții și al mersului din nou,
Delia
Întoarcerea fiicei risipitoare 