Da, ai citit bine. Cu orice preț!
Nu-i așa că nu te gândeai cum deciziile noastre zilnice pot influența o planetă întreagă?
Nu-i așa că te gândeai că plasticul provenit de la pungi, alte ambalaje, pet-uri, paie și periuțe de dinți e cel care omoară fauna și flora subacvatică?
Nu-i așa că te gândeai că dacă mănânci pește din piscicultura sustenabilă (un „mod ecologic de a hrăni lumea”) te gândeai că protejezi flora și fauna mărilor și oceanelor?
Nu-i așa că te gândeai că cel mai bun omega-3 îl puteai lua doar din uleiul de pește?
Ei, află că totul e mare bullshit!
Am urmărit documentarul Seaspiracy cu inima strânsă, și-l recomand tuturor. Am rămas impresionată de ceea ce am văzut acolo, de fenomenele cu care ne confruntăm, chiar dacă, deja, gurile rele spun că prezintă realitatea eronat, că anume au făcut-o așa înspăimântătoare și că ea nu e nici pe departe așa.
Mie mi se pare logic că dacă tot iei și iei dintr-un loc unde nu mai pui nimic în schimb, ba mai și murdărești locul respectiv, împiedicându-i dezvoltarea, cum să se mai dezvolte acel loc? Oare schimbările climatice și anotimpurile date peste cap (tocmai ninge de câteva ore bune azi, 7 aprilie, aici, în Câmpulung Moldovenesc) nu ne spun nimic? E bine că se trag semnale de alarmă pentru că viitorul nu poate fi decât sumbru dacă nu se schimbă nimic.
Ali Tabrizi, cel care înfruntând nenumărate pericole a regizat acest documentar, de mic copil a fost fascinat de balene și delfini, de documentarele lui Jacques Cousteau, David Attenborough și Sylvia Earle și visa să exploreze mările asemenea lor, să surprindă fauna extraordinară care trăiește sub valuri. După terminarea facultății, la 22 de ani ardea de dorința de a turna un film despre splendoarea mărilor și oceanelor, însă după demararea proiectului ideea lui romantică despre ocean s-a schimbat radical.
Filmul este produs de Kip Anderson, directorul documentarelor Cowspiracy și What the Health.
Oceanele adăpostesc peste 80% din formele de viață de pe Terra. Fauna subacvatică susține viața oceanului, dar astăzi oceanele noastre au devenit o supă toxică de plastic.
Azi, echivalentul unui camion cu plastic este deșertat în mare în fiecare minut alăturându-se celor peste 150.000.000 t care plutesc deja în ea.
Plasticul se descompune în fărâme tot mai mici cunoscute sub denumirea de microplastic care acum depășesc de peste 500 de ori numărul stelelor Căii Lactee și se strecoară în toate viețuitoarele oceanului.
Marea insulă de gunoi din Pacific e compusă nu din ambalajele noastre, ce reprezintă doar 0,03% din totalul plasticului aruncat în mări și oceane, ci din unelte și plase de pescuit despre care nu se vorbește nicăieri, nici măcar pe site-urile principalelor organizații preocupate de poluarea cu plastic (unde lumea e îndemnată să renunțe până și la pliculețele de ceai și guma de mestecat. Cât cinism!).
George Monbiot, jurnalist și autor spune, „Nu bețișoarele noastre de urechi și pungile de plastic se învârt în ocean. 40% din gunoaiele de pe marea insulă de gunoi din oceanul Pacific sunt compuse din năvoade aruncate, funii și fire, mult mai periculoase pentru fauna marină decât paiele de plastic”.
Balenele eșuate în Marea Britanie aveau în stomac unelte de pescuit. Paragatele folosite la pescuit ajung să înconjoare planeta de 500 de ori, iar asta zilnic.
Industria parcurilor maritime de divertisment, industria tonului, a aripioarelor de rechin, a fructelor de mare, generează miliarde de dolari eschivând orice răspundere ecologică.
Această industrie implică multă infracționalitate și e gestionată după modelul Mafiei drogurilor și a traficului de persoane (observatori trimiși pe mare de guverne să observe pescuitul erau omorâți).
Pe lângă fructele de mare preferate, anual se capturează colateral peste 40% din alte specii de pești, care sunt aruncate înapoi, însă majoritatea peștilor ajung în apă morți (există peste o sută de normative pentru captura colaterală pe care statele au renunțat să le impună).
Șase din șapte specii de țestoase sunt în pericol sau pe cale de dispariție, nu din cauza schimbării climatice, nu din cauza poluării sau plasticelor din ocean, ci din cauza pescuitului, dar despre asta nu se vorbește.
Peste 300.000 de balene și delfini sunt uciși anual de pescuitul industrial, cel care asigură hrana „sănătoasă” în super-market și în restaurante.
Extragerea de pește din ocean defrișează oceanul, traularea fiind cea mai distrugătoare formă de pescuit, deoarece poate înghiți catedrale întregi și până la 13 avioane cu reacție. Năvoadele prevăzute cu greutăți mari jupoaie fundul mării cândva înfloritor, lăsând în urmă doar pustiu. E ca și cum ai rade cu buldozerul selva amazoniană virgină, însă mult mai rău.
Anual se distrug peste 10.000.000 ha de pădure echivlentul distrugerii a 27 de stadioane pe minut. Se estimează însă că traularea a distrus peste 1.500.000.000 ha în fiecare an. E echivalentul distrugerii a 4.316 stadioane pe minut.
În total, pe an, asta echivala cu raderea suprafeței terestre a Groenlandei, Norvegiei, Suediei, Finlandei, Danemarcei, Regatului Unit, Germaniei, Franței, Spaniei, Portugaliei, Italiei, Turciei, Iranului, Thailandei și Australiei la un loc. Unde sunt activiștii de mediu? De ce nu investighează? În mod deliberat nu atacă cea mai importantă problemă din toate.
Mai nimeni nu zicea că peștii sunt vitali pentru viața coralilor. Ecosistemul recifelor se bazează pe reciclare, excrementele peștilor sunt hrana coralilor. Dacă pescarii vin și prind peștii, nu suferă doar peștii. Pescuitul a devenit cel mai mare pericol și pentru recifele lumii.
Scenele cu balene și delfini uciși cu sutele în Japonia, pe coastele franceze ale Atlanticului și Insulele Feroe, la adăpostul protecției poliției și a unei societăți medievale (că nu-i pot spune altfel, deși cică suntem civilizați), conduse din umbră, sunt crude și distrugătoare emoțional. Personal nu m-am putut uita la vânătoarea de balene din Insulele Feroe, pur și simplu nu am putut. Îmi făcea rău să văd marea însângerată și balenele cu gâtul tăiat și nu-mi pot da seama cum poate exista în unii semeni de-ai noștri (chiar nu-i pot oameni) atâta cruzime.
La fel ca și în alte industrii în care nu contează decât banul făcut cu orice preț, pescuitul ilegal face ca lumile bazate ancestral pe pescuitul de proximitate și de supraviețuire (statele sărace din Africa de Vest), să fie distruse – pirații somalezi și liberieni au apărut pentru că nave chineze, americane și vest-europene le-au invadat (tot noaptea ca hoții) apele teritoriale, le-au furat în cantități industriale rezervele de pește și i-au aruncat în foamete cumplită. Sindicatele din spatele pescuitului ilegal sunt aceleași grupări infracționale din spatele traficului de droguri, de persoane și tot așa. Dacă le încurci afacerile îți riști viața.
Mergând pe firul banilor aflăm că ONG-urile care cică sunt preocupate de soarta mărilor și oceanelor, firmele care ani la rând au fost premiate pentru pescuitul lor sustenabil, certificând calitatea produselor și protejarea delfinilor prin etichete cu bifa albastră MSC, sunt înființate exact de companiile de pescuit și nu fac decât să mascheze realitatea. Consumatorul vrea să știe că niciun mamifer și nicio pasăre marină nu e ucisă ca peștele să ajungă pe farfuria lui. „În afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’”, normal că nu vorbesc despre năvoade și unelte de pescuit.
Piscicultura (o industrie prezentată ca un mod ecologic de a hrăni lumea fără necazurile capturii de pește sălbatic, fără captură accidentală, braconaj și distrugerea fundului mării) pune și ea multe probleme, gen poluare, boli (anemie, păduchi, boli infecțioase, boli de inimă), și trebuie să ne întrebăm cu ce sunt hrăniți peștii. Cu un furaj procesat din făină și ulei de pește a căror producție presupune o cantitate enormă de pește. În fapt peștele pentru furaje îl depășește cu mult pe cel obținut.
Astfel, piscicultura nu e decât pescuit deghizat, iar creșterea somonilor o risipă de resurse. Nu-i așa că nu aveați de unde ști că somonii de crescătorie ar fi complet gri fără coloranții adăugați în furaje? Crescătorii aleg culoarea dintr- o paletă așa cum se face la zugrăvirea casei. Lumea mănâncă pește gri vopsit în roz.
Impactul acvaculturii asupra mediului nu se oprește doar la pește, ci și asupra mangrovelor, un tip de habitat extrem de important care formează bariere esențiale împotriva furtunilor, protejând localitățile de mareele de furtună și de tsunami-uri. 38% din mangrovele lumii au fost distruse de crescătoriile de creveți, iar furajele pentru creveți se bazează pe sclavie (sunt thailandezi captivi pe vase de pescuit ani în șir).
Nu există pescuit sustenabil pentru că nu există suficient pește și nu există o definiție de ansamblu a sustenabilității privind pescuitul. Tot ce e „durabil” e doar un slogan de marketing care caută să câștige simpatia populației. Multe organizații nu vor să rezolva problema ci să o exploateze. Că se ocupă de schimbarea climatică, de conservare, totul e o afacere. Marfa e starea de bine, iar sustenabilitatea înseamnă ceva ce poate să continue la nesfârșit indiferent de suferința pricinuită.
În realitate, regiunile marine protejate reprezintă doar 5%, iar în 90% din acele zone se permite pescuitul. De fapt, doar 1% din oceanul planetar este ocrotit de lege. Scăzând populația de pește a scăzut cu 70% și numărul de păsări marine care se hrănesc cu pește.
Se preconizează dispariția a 90% din recifele de corali până-n 2050, iar explicația generalizată era schimbarea climatică.
Redau mai jos câteva opinii ale unor activiști de mediu intervievați:
„Lumea n-ar trebui să se teamă de rechini în ocean, ci de dispariția lor. Rechinii țin oceanul sănătos și populația de pești sănătoasă, țin în viață ecosistemele și recifele de corali. Dacă nu mai avem rechini, dacă sunt exterminați pentru aripioare, oceanul devine mlaștină și ghici cine va muri apoi? Noi.”, zice activistul ce ia apărarea rechinilor, Paul De Gelder.
„Suntem în război cu oceanele, iar dacă câștigăm războiul vom pierde tot pentru că omul nu poate trăi pe planetă dacă marea moare.”- Cyrill Gutsch, fondator Parley for the oceans
Se estimează că la mijlocul sec XXI dacă vom prăda mările în ritmul de azi (5.000.000 de pești uciși pe minut) nu va mai exista pescuit comercial pentru că nu vor mai fi pești de prins. Dacă se continuă extincția, oceanele se vor goli până-n 2048.
„Ca să combați schimbarea climatică mai întâi trebuie să protejezi oceanul. Și îl protejezi lăsându-l în pace.” – Cpt. Paul Watson, fondator al Sea Sepherd Conservation Society
„Nu mănânc nici pește, nici alte animale. Peștii au sistem nervos, au capacitatea de a simți la un nivel care îl depășește cu mult pe al nostru, ei simt și durere și frică, au văz, auz, simț tactil, miros și gust excelente, au receptori pentru durere mecanică, chimică și termică, arată curiozitate și îngrijorare. Spunând că peștii nu simt durere justificăm ticăloșiile la care supunem niște ființe nevinovate.” – Sylvia Earle
Dr. Michael Greger, fizician și autorul cărții „Cum să nu murim” răspunzând la întrebarea „Ce se întâmplă dacă nu mai mănânc pește, ce o să-mi lipsească dacă renunț la fructele de mare?” a zis: „Dacă nu mai mănânci fructe de mare nu mai ingerezi metale grele. Vei ingera mai puține dioxine și bifenili policlorurați, PCB, ceilalți poluanți organici persistenți, substanțe chimice ignifuge, hexaclorobenzen și mercur. Lanțul trofic acvatic e cea mai concentrată sursă de poluanți industriali.”
Pește curat? Există doar pește murdar și pește și mai murdar. Peștele nu conține doar acizi grași omega-3. Deseori contaminanții prevalează asupra beneficiilor substanțelor nutritive. Se crede că peștele e cea mai bună sursă de acizi grași esențiali omega-3, dar peștele nu produce acizi grași omega-3. Celulele de alge produc grăsimile omega-3. Peștele înghite celulele de alge, DHA-ul din alge ajunge în carnea peștelui. Noi ucidem peștele, îi strivim carnea și stoarcem „uleiul de pește” pentru omega-3. De fapt, este vorba de ulei de alge. De ce nu mâncăm direct algele care au aceste proprietăți minunate? De ce ne încurcăm cu un intermediar și nu mergem direct la sursă? Soluțiile pe bază de plante sunt printre cele mai bune opțiuni de viitor.
Zoocultura tradițională, creșterea vitelor și puilor are un impact uriaș asupra oceanului. Deversările de la ferme creează zone moarte în natură. La fel pescuitul și piscicultura. Dacă găsim variante gustoase și sănătoase dar mai blânde cu mediul, de ce să nu le adoptăm?
Ca peste tot, adevăratul pericol nu sunt teoria conspirației sau negaționismul, ci lăcomia și banul făcut cu orice preț, inclusiv cu prețul distrugerii planetei, corupția politicienilor și a ONG – urilor care strâng enorm de mulți bani din donațiile și sponsorizările oamenilor naivi și bine intenționați, din banii de taxe, susținând industria pescuitului oceanic și pescuitul ilegal, sub masca unei monitorizări drastice . Banii din taxe sunt dați industriei ca prețul produsului sau servicului să rămână mic. În tot mai multe țări subvenția depășește valoarea peștelui obținut. Chiar și neconsumând pește sprijinim pescuitul, plătindu-ne taxele.
Industriile distrug oceanul, iar pescuitul comercial e în esență braconaj la scară imensă.
Soluția?
Eliminarea sau reducerea drastică a consumului de pește ca speciile să se refacă. Așa s-ar elimina și materialele folosite la prinderea peștelui.
Oceanele și vietățile lui influențează și clima. Oceanul e cel mai mare absorbant de dioxid de carbon. Când ies după aer cetaceele fertilizează fitoplanctonul, infime organisme vegetale care anual absorb mai mult dioxid de carbon decât selva amazoniană și generează până-n 85% din oxigenul pe care-l respirăm.
„Cel mai bine protejăm oceanul și fauna marină pur și simplu nemaimâncând-o. Dacă protejăm mai mult pescuim mai puțin și restabilim echilibrul și sănătatea ecosistemului, ar reveni recifele, ar reveni bancurile de pești, ar reveni balenele la țărm. Ne stă în putință. Dar doar dacă pe întinderi vaste de mare se interzice pescuitul comercial. Deși statele nu sunt dispuse să ia măsuri, iar industria e nereglementată, singurul lucru etic care se poate face e să nu mai mâncăm pește. Să respectăm ce avem, să ocrotim ce a rămas, să nu pierdem nicio bucățică. Majoritatea lucrurilor bune și rele care schimbă civilizația omenească pornesc de la cineva, de la o persoană. Nimeni nu poate face totul, dar fiecare poate face ceva. Uneori ideile mărețe produc schimbări majore”.
Da, colectivul nu se poate vindeca decât prin individualitate, prin acel, „Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume”.
Recunosc, mi-e ușor să pun în practică acest îndemn, pentru că nu mai mănânc nici carne și nici pește.
„Omul este singurul mamifer care-și distruge habitatul” a zis Sadhguru și, din păcate, are dreptate.
Oare când ne vom vindeca de lăcomie și agresivitate? Când ne vom opri și când ne vom gândi ce fel de lume lăsăm generațiilor viitoare? Când vom vedea oare că, la adăpostul pâclei dese a p(l)andemiei, progresiștii, foarte „dedicați” cauzei ecologice și umanitare, lucrează la marea resetare, care vrea să aducă un tip de om nou, hedonist, inconștient și hrănit „sănătos” prin acest gen de crimă planetară? Un om total controlat, un om fără familie, fără proprietate și fără țară, un om fără Dumnezeu, capabil să accepte orice nemernicie, inclusiv segregarea socială și culturală pe criterii sanitare, prin pașaportul de vaccinare, doar pentru că este mințit eficient că înțeparea repetată de 3-4 ori pe an este pentru siguranța sa.
Se vorbește mult despre spiritualitate în aceste vremuri, despre faptul că noi facem parte din Natură și Natura face parte din noi. Dar câți înțeleg asta cu adevărat? Și câți o simt și trăiesc conștient? Atunci când vom înțelege și simți asta, atunci ne vom respecta și iubi unii pe alți așa cum ne-a iubit El. Atunci nu vom mai simți nevoia să lovim în aproapele nostru, chiar și necuvântător, pentru că a-l lovi pe el, înseamnă a ne lovi pe noi și, la scară și mai mică, nu vom mai arunca obiecte nedegradabile în Natură, deoarece e ca și cum le-am arunca în propria noastră casă. Dar se pare că mai e mult până acolo..
Experiența spirituală este experiența nonseparabilității și până nu vom simți asta cu toată ființa noastră, degeaba ne place să credem că suntem ființe spirituale.
Vă las mai jos trailer-ul documentarului și vă recomand să vizionați întregul documentar, să vedeți ce impresie vă face și să decideți ce e cel mai bine pentru toți și pentru Natura din care facem parte!
Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne ajute!
Cu drag,
Delia
Întoarcerea fiicei risipitoare 