Provocare

Cum nu am mai scris de mult, e o provocare și să scriu aici pe blog (dacă citiți până la sfârșit o să-nțelegeți și de ce)… habar n-aveam cu ce să-ncep…așa că mi-am zis să las inspirația să mă ghideze…

Când am început eu căutările într-ale „evoluției spirituale” (explic mai jos de ce am pus ghilimele), care mă prinsese puternic prin 2005-2006, maamăă, eram luată-n râs sau mi-am auzit că-s cu capul dacă vorbeam despre cauzele spirituale ale bolilor, despre chakre și energii, despre faptul că fiecare dintre noi suntem responsabili de ceea ce ni se întâmplă și despre faptul că avem ceea ce merităm.

Între timp lumea a evoluat și s-a mai deschis (a luat avânt medicina psihocauzală, psihosomatica), iar oamenii de știință au confirmat ceea ce maeștrii din vechime știau și ne-au transmis prin discipolii lor, că doar noi suntem responsabili de tot ceea ce trăim. Știu că pentru unii oameni încă sună dur (pentru cei care cred că viața înseamnă doar servici, casă, mâncat, băut, butonat telecomanda, sex, dormit, concedii, plăcere și luat de la capăt) , dar asta e adevărul. Totul ține de noi, de fiecare în parte și de felul în care ne manifestam pe noi înșine… sau nu ne manifestăm…

Ceea ce nu au rezolvat părinții noștri preluăm noi  în ADN, ceea ce nu rezolvăm noi, preiau copiii noștri… Și, slavă Cerului, acum „problemele” nu se mai transmit până la a șaptea generație cum scrie în biblie. Științific s-a dovedit că după patru, cinci generații, datorită ritmului accelerat în care trăim, „problemele” se dizolvă de la Sine. Însă fiecare dintre noi venim cu propriile noastre provocări de creștere și dezvoltare. Jung zicea că dacă intrăm inconștienți în lume nu avem dreptul să ieșim la fel de inconștienți.

Și cum ani la rând am vrut să „evoluez spiritual”,  mi-am dat seama la un moment dat că aceste cuvinte sunau atât de mistic și de pompos sau le-am văzut eu așa din nevoia minții de special, inedit și inaccesibil … până când mi-am dat seama că viața însăși e o evoluție, personală, colectivă, că a evolua înseamnă pentru mine a mă vindeca, în primul rând.. de trecut… de durere… Așa că am scos cuvântul evoluție din vocabular și l-am înlocuit cu vindecare, care parcă sună mai pământesc, mai uman și mai puțin prețios.

Am conștientizat că am fost și (încă) mai sunt sub tirania minții și a Criticului interior și exterior. Mereu mintea mea voia să fie stimulată.. săream de la o informație la alta, de la o carte la alta sau, în ultimii ani, începeam să citesc o carte, o abandonam apoi eram frustrată c-o abandonez.. n-am știut să-mi disciplinez mintea… dar n-am putut să fac asta deoarece nu știam cum să mă reglez emoțional, mai ales când mă aflam pe circuitul sistemului nervos simpatic (cei 4F: fight, flight, freeze, fawn), și-n starea aia, a mecanismului de apărare am fost mai mereu…

Am înțeles că mecanismul se apăra de suferință pentru că în mod normal nu vrem să ne vedem rănile și fugim de ele, dar fugim de fapt de acele părți din noi care dor și au cea mai mare nevoie de noi. Că nu degeaba zicea Jung: „Cunoașterea de sine  este pe cât de temută, pe atât de necesară”.

E dureroasă confruntarea cu sine, dar e singura cale de vindecare emoțională. Îmi amintesc când mi-am propus prima dată să stau lângă fetița din mine aflată în durere, cu disconfortul senzației de respingere și abandon… Doamne, m-a luat un tremur, îmi venea să țip, am început să merg aiurea prin casă… mecanismul meu a suferit un scurt circuit atunci… apoi, treptat, am prins curaj să explorez, să văd ce simt.. să analizez, să înțeleg, să conștientizez, să accept, că vorba lui  Rumi:  „Durerea este fereastra prin care intră lumina”. Doar că mi-am dat seama că a conștientiza nu înseamnă a (se) vindeca. Chiar dacă am conștientizat cum o pun în act pe mama sau pe bunica, personajele feminine care m-au influențat cel mai mult, nu înseamnă că gata, nu mai repet tiparul. Încă-l repet…

Fotografia asta m-a impactat de când am văzut-o acum ceva timp pentru că simțeam că (încă) mă reprezintă, că sunt și-ntr-o parte și-n alta. Mai mult în partea închisă din care voiam să ies… Ultima dată, acum câteva zile, am privit-o altfel… m-am privit altfel… cu acceptare, cu înțelegere, să nu mă mai frustrez, să nu mă mai biciuiesc să ajung sau că nu am ajuns să fiu doar în partea deschisă, ci am înțeles că lucrând cu mine și acumulând tot ce e necesar sau Doar ce e necesar, o să ies din închistare, ca să nu mai zic închisoare. Și că, de fapt, niciodată n-o să pot fi doar într-o parte, pentru că sunt / suntem lumină și întuneric, să am răbdare că schimbarea-i un proces, nu pocnesc din degete și se întâmplă Aici și Acum. Și să-mi dau voie să greșesc ca să ies din perfecționism. Asta mi se pare acum cea mai mare provocare!

Pe voi ce vă provoacă cel mai tare acum?

Cu drag,

Delia