Legendă sufi despre apă sau ce înseamnă să fii diferit

Mi-am amintit că pe vremea când am urmărit documentarul „Misterul și miracolul apei”, despre care am scris aici (https://rarawbucovina.wordpress.com/2022/03/23/22-martie-ziua-mondiala-a-apei/), mi-a rămas gândul la o scurtă legendă sufi despre apă, legendă al cărei înțeles e actual și acum.

„A fost odată ca niciodată un înțelept care a spus că va sosi ziua când toată apa din lume, cu excepția rezervelor făcute în mod special, va dispărea și va fi înlocuită de un altfel de apă. Dar oricine ar fi băut noua apă, ar fi înnebunit.

Doar un singur om a luat profeția în serios și a început să stocheze apă.

Ziua care a fost prezisă a venit și toată apa din lume a dispărut. Omul care îl ascultase pe înțelept a băut apă din rezerva lui.

Iar apoi, toate sursele de apă s-au umplut din nou.

Oamenii au băut această apă cu multă sete și au înnebunit cu toții.

Dar omul care îl ascultase pe înțelept a continuat să bea apă numai din rezerva lui și astfel nu a înnebunit.

El era singurul om normal între nebuni, și, de aceea, era numit nebun.

Apoi, și-a turnat rezervele de apă bună pe pământ și a băut, la rândul său, din noua apă și a înnebunit.

Iar nebunii au decis că a devenit normal.”

De ce e actuală această legendă?

Se știe că, de-a lungul istoriei umanității, cei care nu au fost în tabăra care trebuie, și anume cu cei mulți, asta ca să mă exprim elegant, au fost arătați cu degetul și ostracizați, condamnați sau crucificați (Socrate și Iisus sunt cele mai reprezentative exemple care au plătit cu viața, asta dacă nu exista fake news-ul și atunci, și ceea ce ni s-a transmis despre viața lor este adevărat, că n-am putut să nu mă întreb).

Însă, oricum ar fi, un om „normal” între „nebuni” sau un om care „vede” într-o lume a „orbilor”, nu a fost și nu este tolerat, pentru că prezența lui îi face pe ceilalți să se simtă inconfortabil, le arată că este ceva în neregulă cu ei.

Și pentru că ei nu vor să vadă asta, și pentru că ei sunt mai mulți, cred că nu se pot înșela.

Grupurile şi comunităţile sociale „au întotdeauna dreptate”, nu-i așa?

Oamenii care sunt altfel decât marea majoritate sunt izolaţi sau ridiculizaţi. Toţi oamenii diferiţi (unii mai sensibili, alții mai inteligenți sau mai talentați), încă, trebuie să facă faţă judecăţii celorlalţi.

Sunt etichetați ciudați sau nebuni, sunt batjocoriți, criticați, stigmatizați și respinși de o societate care nu-i poate înțelege, deoarece ochii ei încă nu s-au deschis (fiecare vede atât cât este pregătit să vadă). Exact ca în mitul faimos al peşterii, povestit acum multe sute de ani de Platon.

Mi-a rămas gândul la această legendă deoarece am pățit de multe ori s-o iau în freză pentru că am gândit altfel și am fost altfel, și pentru că ani la rând mi-a fost frică, din această cauză, să mă manifest (să scriu și să spun) așa cum simțeam cu adevărat.

Am o grămadă de articole pe care am început să le scriu de acum cinci-șase ani, dar pe care le-am abandonat, din lipsă și de încredere în sine, până la urmă…

Dar, cu timpul, am ajuns să nu-mi mai fie frică să scriu sau să aștept validare exterioară (am văzut că ce nu te doboară, te face mai puternic), ci să scriu ceea ce simțeam din interior că era important să scriu, și atât. Drept pentru care am și creat acest blog.

Nu pot să nu mă gândesc la faptul că toate acestea sunt programe sociale vechi, care fac parte din rețele neuronale vechi, acele automatisme disfuncționale, pe care le perpetuăm în mod inconștient și care nu ne fac decât să stagnăm.

Și oare cum ar arăta societatea și lumea în care trăim, dacă, în loc să-i judecăm și să-i respingem pe cei diferiți de noi, ne-am crea noi rețele neuronale și prin asta, noi programe sociale prin care i-am accepta și cuprinde?

Pentru că , nu ține decât de fiecare, în parte, dacă vrem, să ne dăm seama de propriile automatisme și să le corectăm, schimbând, în primul rând, viziunea felului în care ne privim și trăim viața.